nu știu cum sunteți voi , însă eu vă pot asigura că dețin o legiune de pitici pe creier, legiune ce își face simțită prezența atunci când te aștepți poate cel mai puțin. și dacă este să vă dau un exemplu, vă pot spune că undeva, pe la vârsta de 5 anișori, fiind încă la ” glădiniță în glupa mijlocie “, mi s-a dat să joc un rol, într-o scenetă la una din serbările anului.
probabil deja bănuiți ce rol am putut primi, rol care mi-a adus cu el primul pitic pe creieraș, pitic ce din păcate, n-a rămas singur, ci în trecerea anilor, și-a mai făcut și alți prieteni, că doar așa am ajuns să am o legiune. ei bine, rolul primit mă obliga să fiu doctor. și ca să fie cât mai pe bune treaba, mama mi-a făcut la comandă halat, bonetă și bineînțeles, mi-a cumpărat o trusă medicală ( din plastic , logic ) , ce îmi amintesc și acum ce conținea : stetoscop, siringă , spatulă, vreo 2 recipiente, o pensă , toate, categoric din plastic. nu vă puteți imagina cât de euforică și mândră eram eu cu trusa mea, de culoare crem ce avea pe una din părți o cruce roșie. he he, cine mai era ca mine?!
mda, clar… rolul l-am interpretat. pacienții ( animăluțele colegilor ) mi i-am tratat. totul a ieșit frumos, iar publicul a fost satisfăcut. dar minune, după toată povestea asta, eu am rămas cu sechele. grave !
piticul ce mi-a pătruns în viață a început să repete la tot pasul : eu când mă fac male, mă fac doctoliță … și azi așa, și mâine așa, anii au început să treacă, l-ul a început să devină r … dar piticu să plece, pace ! oricine mă întreba de viitor, eu știam una și bună : doctor. aveam ceva prieteni de familie în domeniu, și viața lor mi se părea formidabilă. să nu vă zic cum arăta fundul păpușilor mele de la câte înțepături au primit. dar asta-i altă poveste !
și colac peste pupăză, am dat și peste cartea dr. Ben Carson, un om ce mi-a marcat copilăria și viața în același timp. ( îi poți vedea ecranizarea cărții de care vorbesc în filmul : Gifted Hands : the Ben Carson story – Cuba Gooding Jr. în rolul lui Ben Carson ). De aici, drumul spre împlinirea visului, n-a fost nici ușor, dar nici greu, atâta timp cât l-am avut pe Dumnezeu alături. și chiar dacă majoritatea oamenilor din jurul meu au tot încercat să-mi alunge piticu de pe creier, se pare că încercările lor au fost în zadar. că piticu, nu s-a clintit deloc.
acum… când în curând voi căra în spate un sfert de veac și când 6 ani din el , sunt dedicați piticului din copilărie, încep să privesc nostalgică spre acele vremuri, dorind parcă să le retrăiesc. gustul sfârșitului nu e unul amar, însă e greu de definit. e un amestec de nostalgie și euforie, de bucurie și tristețe, de teamă și curiozitate …
se sfârșește o etapă importantă a vieții, iar pragul pe care urci, e mai mult decât o nouă provocare. e un imens necunoscut, în care nu știi cum să reacționezi și din care nu știi când vei ieși, sau cum vei ieși…
la final de drum, privesc în urmă și lăcrimez la gândul că … s-a sfârșit. necunoscuta ce-mi stă în față îmi dă fiori reci în suflet… însă, singura speranță se naște din credința în Dumnezeu, care ne poartă de grijă, indiferent de conștientizăm sau nu acest lucru…
( sfârșit de facultate – început de … carieră ?! în poză sunt colegele și prietenele mele de 6 ani de zile… prima, creață și brunetă, din partea dreaptă a monitorului, e subsemnata, în cazul în care te-ntrebai ” care e Gând_licitat ?! ” )
Cu siguranta e un moment foarte important din viata ta, cu o incarcatura emotionala ridicata.Mie imi plac oamenii care ajung sa aiba o profesie pe si-au propus-o din copilarie.Cred ca astfel de oameni au o anumita daruire, au o altfel de raportare la respectiva profesie.Atunci cand visul din copilarie se concretizeaza, nu poti decat sa te bucuri.Inevitabil, despartirile precedeaza aceasta noua etapa din viata ta, dar sunt sigur ca vei pastra legatura cu cei care ti-au fost colegi timp de 6 ani.
.
Ti-ai ales o meserie nobila, si nu pot decat sa-ti urez succes de acum inainte si sa fii o demna urmasa a lui Hipocrate
Pingback: Tweets that mention Blogu' unui Gând licitat » Blog Archive » Sfârșitul – un nou început ? -- Topsy.com
ani facultati. M-ai facut sa-mi aduc aminte de ei. merci
Costisitor pitic daca ti-a mancat (numai pana acum) sase ani din viata… sper ca ceilalti sa fie mai ingaduitori cu tine.
Acum revenind la lucrurile serioase… parerea mea e ca cel mai bine e sa nu privesti viata ca pe o suma de sfarsituri si de noi inceputuri ci ca pe un drum continuu… da e drept ca anii studentiei tale se termina aici… dar prietenii pe care ti i-ai facut in acest an vor ramane cu tine si atunci cand vei trece definitiv peste aceasta “bariera”…
Ce tare
.Succes in continuare:):P
@ galu
multumesc pt urari… vineri voi rosti juramantul
…. incep parca sa am emotii 
@ cristi
hmmm, asa o sa zic si eu peste cativa ani
….
PS: cu placere
@ bogdan
da, si eu sper ca prieteniile sa ramana pe viata, chiar daca distanta ne va desparti fizic, macar sufleteste sa ramanem conectati…
@ robby
merci merci
si tie succes in ce faci
in cazul tau nu cred ca e vorba de un sf, ci de continuitate pt ca ai ales o meserie in care mereu ai de invatat si mereu trebuie sa te adaptezi, sa studiezi, sa gasesti cele mai bune solutii, tratamente…si mai ales, ti’ai ales o meserie care printre altele are ca scop evitarea sfarsitului si “intretinerea” vietii
nu stiu ce specializare ti’ai ales dar cred ca o sa te numeri printre acei medici speciali, cu har
Pingback: Poporul ales « Un blog cu atitudine
aw, nice.
Pitici, pitici şi iarăşi pitici. Uite cum amărâţii ăia nu ne dau pace şi ne marchează existenţa Eu am avut un pitic pe care l-am ignorat, de fapt nici măcar nu l-am bagat în seamă. Dar cred că e capricorn ca mine şi el şi cu multă subtilitate şi-a impus punctul de vedere. Când eram copil, umblam de-a valma cu vărul meu pe la locul unde era o săpătură arheologică. Stăteam ore întregi şi ne uitam la arheologi şi aşteptam să vină ora când aceştia plecau acasă. Rămâneam noi şi începeam să facem tot soiul de poveşti nemuritoare, mai şi scormoneam prin pământul de aruncătură, poate le-o fi scăpat ceva. Când am ajuns la admitere, vroiam ştinţe politice, dar nu a mai fost acreditată specializarea şi dacă tot plătisem taxa de înscriere, am pus pe listă şi arheologie. Ca să vezi, că acum mi`s arheolog cu acte în regulă.
Multa bafta in continuare si tot respectul pentru tine si meseria pe care ai ales-o.
Bravo tie ca ti-ai urmat visul din copilarie.
Felicitari pentru faptul ca ai stiut vocea carui pitic sa o asculti!
Cand Dumnezeu iti este prieten, totul este mai usor!
Mult succes in abordarea carierei care te asteapta. Mai ales ca este penurie de cadre medicale! Asa ca locuri sunt din belsug!
Pingback: Drum spre devenire…(7) « Cristian Dima
Iti doresc succes, si niciodata sa nu te dai la o parte din calea vietii, din calea necazurilor ce ti le va scoate in cale.
Oentru ca avem nevoie de oameni seriosi si normali, ca ne-au invadat nebunii, tre sa scapam cumva de ei. Poate ne ajuti tu cu o injectie letala la fiecare din ala…
@Dima Cristian: Hehe… vocea destinului; oricum arheologia e o profesie foarte frumoasa… eu a trebuit sa-mi omor un pitic din cauza ei.
Pingback: Licăresc în noapte – Sange balcanic (92)poem « Cosmin Stefanescu's Blog
piticii nu sunt inutili. Servesc si ei la ceva. Macar drept sursa de inspiratie si de sugestii. Si eu am pitici, dar de alta culoare si alta factura. Fiecare cu pitcii nostri.
Ai terminat facultatea? FUGI DIN ROMANIA… Daca iti intra vreun parlamentar pe mana …. arde-l sa-si vanda casa:D